Grigore Vieru - poetul care ne-a ajutat să revenim la adevărata identitate.

Mult pătimita Basarabie a avut noroc de oameni vrednici care nu și-au uitat istoria, limba și nici adevărata identitate. Grigore Vieru a fost pentru noi, românii din stânga Prutului, un tribun în apărarea limbii române și a tot ce este românesc. Născut pe malul Prutului (14 februarie 1935, satul Pererâta, județul Hotin, România Mare), visa să ajungă în Țara sa - România.

În 1973, în cadrul unei delegații de scriitori sovietici, Grigore Vieru trece pentru prima dată Prutul. Mai târziu mărturisește că și-a ascuns lacrimile ca să nu-l vadă grănicerii. Încă în anul 1970, în poezia intitulată Curcubeul poetul elogiază tricolorul, la scurt timp însă cenzura sovietică se autosesizează și retrage cartea din librării.  

Primul text care apare cu grafie latină în Literatura și Arta, în 1988, este semnat de Grigore Vieru. Textele și cântecele pe versurile poetului au avut un rol esențial în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Am fost binecuvântați avându-l pe Grigore Vieru, fără de care ar fi fost mult mai greu să ne revendicăm dreptul de a vorbi, a gândi și a scrie românește.

Grigore Vieru este Omul care a luptat pentru a scoate minciuna sovietică din casele și mințile noastre și, în mare parte, a reușit. Cu zâmbetul blajin și vorba moale, Grigore Vieru ne-a apărat cu verbul, cu cuvântul, cu penița, lăsându-ne un testament fără de preț – opera sa. Să-i cunoaștem versurile și să nu renunțăm să-i apărăm idealurile pentru care și-a dedicat viața. Numai așa vom izbuti să realizăm cel mai mare vis al poetului și al tuturor celor care simt românește –Unirea!

Grigore Vieru - Cântec Basarabean

Lui Nicolae Furdui Iancu
Nu-i pe lume om frumos
Ca românul rușinos!
Măi române, măi frățâne,
Ce ai tu de la rușine?!
Că păgânul tot mai rău,
Mai rău urca-n capul tău!
Nu-i pe lume om blajin
Ca românul cel creștin!
Măi romane si măi frate,
Ce câștigi din bunătate?!
Cine-a vrut, cine-a poftit
Zilele ți-a otrăvit!
Cât îi lumea Domnului
Răbdător ca tine nu-i!
Măi române, frățioare,
Din răbdare ce ai oare?!
Numai lanțul vechi pe os,
Numai timpul scorburos!
Cât îi lumea-n lung și-n lat
Om mai pașnic n-am aflat!
Măi române, măi creștine,
Că ești pașnic este bine!
Dar tu mori și eu tot mor,
Ce-avem noi din pacea lor?!